… să vie!
Să se infiltreze în bezna – pe uşă sau pe horn, să ajungă sub plapumă, în aşternut… în gîndul tău, în… locuri ascunse şi de nimeni stiute. Să te cuprindă. Să te relaxeze, să fii uşoară – tot mai uşoară… mai tacută… să te facă respiratie şi bataie de inimă… cînd alertă, cînd domoală – ce moş domne, pe cine faci tu moş!
S-au adunat, iată, ani de tăcere, de întrebări mute şi umbre, sute de zile cu arătătorul pe buze, şi doar cîteva clipe – greu de încadrat în timp – în care ne-am zărit doar cînd întîmplarea sau alţii au decis, cînd ne-au unit doar priviri, ochii tăi mari, zîmbetul, dansul, felul în care te-ai aşezat atunci, strop de trup, lîngă mine…
Ani în care doar am primit în suflet culori şi fluturi şi arome, incapabil să-ţi înapoiez ceva din toate acestea.
Te port însă şi mă întreb – de cînd exişti în viaţa mea – dacă am ştiut într-adevăr unde duc uliţele sufletului, dacă mă vei putea ierta vreodată c-am ales, cîndva, să veghez alte nopţi şi-alte tîmple?
Nu-i nevoie de paşi cum nu este nevoie nici de cuvinte – iar şoaptele, dacă ar exista, ar distruge totul.
E de ajuns să clipeşti încet şi voi ştii dacă totul este în ordine, dacă pot întinde mîna spre tine, dacă drumul va fi greu şi friguros, dacă voi găsi cartea deschisă, cu o frunză de nuc batran în loc de semn…
Te voi privi îmbujorată, suflet ascuns de mănuşi, îţi voi dezlega cu grijă şireturile nesfîrşite şi verzi şi le voi da drumul să se desfăşoare în voie pe străzile orasului…
Într-un tîrziu tu, cu mîinile ascunse cuminte la spate şi cu miere pe buze, vei deschide ochii şi, fără nici un cuvînt, îmi vei prinde fluturi pe umeri.
Apoi vom înlemni un timp aşa, tu într-un balon de săpun de lavandă, eu flutur somnoros şi bătrîn…
„Cine sunt eu?” – este intrebarea ce suscita interes indiferent d mediul in care apare. Acest lucru duce la o larga varietate de raspunsuri.
Perceptia psihologica ne pune in fata unui adevar: nu suntem un singur EU, ci mult mai multe fatete ale acestei identitati.
Acest fapt este evidentiat si de Robert Dilts, folosindu-se de descoperirile fizicii cuantice legate de superpozitie. Fizica cuantica defineste superpozitia ca suma pozitiilor la care un corp se poate afla la un moment dat pana cand este observata. Daca ne gandim de exemplu la un electron, doar faptul ca noi il observam il “ingheata” intr-un punct; el se afla de fapt intr-o continua miscare. La fel, identitatea este definita ca o superpozitie, o juxtapunere de ce am fost, suntem si am putea fi.
Mergand pe acest fir am putea defini eul propriu ca o reuniune de raspunsuri:
Sunt cine sunt deja si cine vreau sa fiu. Acesta este nucleul meu cu care sunt multumit. Este suma succeselor mele si satisfactia pe care ele mi-au adus-o. Este suma calitatilor mele. Este ceea ce am obtinut si mi-am dorit atat de mult. Sunt eu cu toate lucrurile mele bune.
Sunt eu in momentele in care sunt prezent, deschis sau atent. Sunt eu cel care emana energie pozitiva. Sunt eu atunci cand reusesc, cand sunt din ce in ce mai bun fata de cel care am fost. Sunt darul meu unic, pe care il stiu doar eu…
Totodata, sunt cine sunt deja si cine nu vreu sa fiu. Sunt “umbra” mea. Identitatea mea inseamna si defectele mele, pe care uneori le recunosc, alteori nu…
Sunt eu cel care uneori (se) minte, (se) tradeaza, (se) pierde. Sunt eu cel care uneori ma blochez, sunt eu care nu a realizat intotdeauna ce si-a propus, sunt indoiala, sunt neincredere, sunt teama, sunt furie. Si mi-e greu sa ma vad asa. Sunt si ceea ce cred eu ca este inacceptabil despre mine si ceea ce ma face sa ma simt rusinat sau vinovat.
Sunt ambivalent, sunt lumina si umbra in acelasi timp. Sunt OM si OM fiind, nimic din ce este omenesc nu imi este strain…
In ceea ce priveste perceptia generala, edificator este postulatul fundamental al teoriei lui George Kelly, care sustine ca actiunile individului sunt orientate din punct de vedere psihologic de modul in care acesta anticipeaza evenimentele. Edificatoare este si viata de zi cu zi care ne invata ca – „Nu eşti ceea ce eşti, ci ceea ce cred ceilalţi despre tine“ . Există în mulţi dintre noi o doză de nemulţumire faţă de ceea ce conţinem şi oferim. Autoanaliza dezvăluie lucruri supărătoare. Am vrea să fim altfel mobilaţi, nu-i vorbă, dar parcă şi mai mult am vrea să proiectăm altă imagine. Să producem altă impresie interlocutorilor. Să fim validaţi pe un palier superior. Ambiţiile de acest tip sunt urmate de acrobaţii identitare. Partea proastă e că, de cele mai multe ori, totul se reduce la faţadă. Umblăm la formă şi neglijăm conţinutul. Ajustările vizează gesticulaţia, piruetele publice, hainele şi, în general, elementele prin care ne semnalăm prezenţa. Totul devine astfel o operaţiune de fardare a realităţii, de inginerie cosmetică. La sfârşitul ei, păşim mai hotărât în lume, convinşi că verva noastră cabotină îi va seduce pe cei din jur şi-i va face să vadă în noi altceva decât nişte mediocrităţi cu sau fără diplomă.
Tot despre iluzia unei noi identităţi scrie Sam Savage în romanul „Firmin“. Firmin este un şobolan cu aspiraţii de om, o creatură care vrea să abandoneze subsolurile şi să iasă la lumină. Dar nu oricum, ci perceput ca fiinţă omenească, fiindcă a dobândit destule trăsături umane. Hrănindu-se cu pagini de carte în locul laptelui matern (mama alcoolică, al cărui lapte era îndoit cu spirtoase, avea treisprezece pui şi doar douăsprezece sfârcuri), Firmin îşi contestă amplasamentul şi insistă să fie anexat bipezilor, mai ales că îi place Fred Astaire, e obsedat de Ginger Rogers, înţelege ce se petrece în mintea oamenilor şi chiar le împărtăşeşte unele pasiuni.
Fiecare e liber să interpreteze cum vrea povestea duioasă şi totuşi ironică a lui Sam Savage: metaforă a vieţii ca roman, omagiu la adresa bibliotecii sau pur şi simplu rapsodie a iluziilor. Firmin îşi începe viaţa sub o vorbă a lui Noica, „Ai atâtea vieţi câte cărţi ai citit“, dar sfârşeşte prin a-şi admite limitele. Plin de cărţi înfulecate la propriu şi la figurat, dornic să se smulgă din condiţia de vietate underground, el rămâne totuşi un rozător exterminabil, duşmanul tuturor celor pe care şi i-a dorit prieteni şi semeni. Aşteptările lui se ciocnesc de o lume prea puţin dispusă la fantezie şi la risc
Perceptiile pot fi multe, insa realitatea proprie este numai una – „Cine sunt eu nu se poate defini”(sau cel putin asa imi place sa cred). Eul este indefinibil, esenta lui nu poate fi incadrata in cuvinte. “Indefinibilul este o aproximatie a infinitului”, spunea Emil Cioran. Cu cat esti mai indefinibil, cu atat esti mai complex si mai bogat in nuante, mai flexibil, si tocmai de aceea, poti lua orice forma. Apartii cumva infinitului. Fiindca sufar de sinestezie cronica, mie mi se pare ca eul fiecarui om, sau mai bine spus “esenta” sa are o anumita culoare. Cel mai bine ma simt in prezenta oamenilor cu sufletul alb, a caror esenta o percep a fi perfect alba, ma linisteste infinit prezenta lor langa mine si rezonez foarte puternic cu ei. Dar nu-mi dau seama ce culoare am eu. Ceilalti ma percep si ma asociaza cu rosul intens in general, dar nu, esenta mea e cumva altfel. Indefinibila?
Nu am prea multe de spus şi nici nu cred că s-ar cuveni.
Ştiu doar că, uneori, trupul pleacă înaintea inimii şi atunci viaţa asta este şi mai întunecată şi aiurea decît pare.
Vreau doar să-ţi mulţumesc pentru cele cîteva cuvinte schimbate între noi de cînd ne cunoaştem şi să-ţi trimit un gînd aşa cum, cîndva, tu mi-ai adus mult zîmbet.
Îl meriţi!
O să vină timpul să mă uiţi, să priveşti cerul înrămat şi să te gîndeşti la cîţi paşi şi cîte cuvinte s-au topit între noi.
O să stau cuminte şi bătrîn, cuibărit sub patură, ascultînd în surdină muzică, sorbind cu paiul lacrimi de pe zid. Dincolo de uşă vor urca degete, şi paşi, şi priviri, întotdeauna altele, pe mereu aceleaşi scări tocite.
O să mă gîndesc şi atunci la tine, ca şi acum, blînd, în tăcere, încercînd să descopăr, ca într-un vechi Atlas, ţinuturile secrete ale sufletului tău.
O să rămîi la fel, frumoasă, mirosind a ceai, a dragoste şi a vînt…
O să vină timpul să mă uiţi şi ce frumoasă va fi atunci redescoperirea…
Ia-mi te rog ceasul vreau sa uit cum timpul trece
Gîndesc. Peripeţii din vacanţa neuronului: isn’t something missing, isn’t someone…
‘ceastă seară. Tînjesc. Tu tînjesti? Desfrînatul-Necuratul ofteaza, se uită cu jind prin întuneric la jumatatea mai rece… şi-ntinde falangele de-a curmezisul. Desăvîrşi-mi-ai noaptea-n vis.
Hai, uşor, tot mai uşor.. levităm.. plutim – suntem aproape sus.
Ne învelim cu pleoape. Shh, s-a făcut beznă
Partea din stînga a aripii mele a stat
vroiam să strig însă mi-am zis că-i păcat
să tulbur durerea, tăcerea s-o tulbur nu-i rost
destul i-a fost trupului meu adăpost.
